Bianca Pintean

nu pot să te vreau
și tu o știi
nu se poate
e atât de straniu
încât din mine
nici nu poți să mai strigi

Andrei Moldovan

orgasm sentimental

efemeră mi-era re-naşterea
zilnică alături de tine,
şi nu era nevoie de hotărâri
silnice de dor
să ucidem iubirea
pentru a-i da viaţa
veşnică
acum hai să ne trăim
singurătatea


rugă

mai dă-mi, Doamne,
un suflet!
că nu mai am
unde s-o
îngrămădesc
pe fiecare
centimetru pătrat
al păcatului meu.

Mihai Bledea

Parcă

Nimic nu mai contează

noaptea

Poate

Era

Doar vântul

Doar ploaia

Poate

Eram doar noi

Bianca Pintean

îmi vine
să dau cu pietre
dacă
trebuie să mă lipsesc de tine

(iniţial era:
O întrebare arde-n mine
Cum ar fi să fim feriți de iubire?
Să dau cu pietre-mi vine
Dacă ar fi să mă lipsesc de tine).

....
acum pot
să nu te simt de durere
şi să nu-ţi ascult gândul
de aceea
lasă-mă să-ţi adorm plecarea
dincolo de gustul de cafea


(iniţial era:
De durere să te simt
aș vrea
Să-ți ascult gândul
mi-aș dori
Dar nu pot să văd în somn
Cât pot să te gust în cafea).

Bianca Pintean

Bianca Pintean a trimis pentru varianta online a Cenaclului Acrostih două poezii, care puţin retuşate au dat naştere unor variante lirice:

să te sperie

tot ce nu mai pot să-ţi spun

când nu-ţi mai cresc

la piept rana şi regretul

şi să te înfioare

când îţi trec mâna prin apă

rămân

lângă tine noaptea asta

să pot trece mai uşor

peste ideea

că te iubesc

...

ai grijă să nu te visez

pentru că dimineaţa

o să-mi amintesc doar

frânturi de poveste

Cenaclu în variantă ON LINE

Andrei Moldovan (o poezie trimisă pentru Acrostih din Danemarca):

un an măcar mi-ar fi de-ajuns

să-ncep să păşesc spre tine

şi când în sfârşit o să te ajung

sper să pot

să-mi setez sentimentele pe moarte clinică

pentru că

la tine acasă

totul colcăie de iubire

DE Aaceea

DEA-r fi să calc peste un an spre tine

mi-ar fi DE Ajuns

Întâlniri suspendate pe termen nedeterminat

Cu părere de rău trebuie să anunţ suspendarea întâlnirilor Acrostih pe termen nedeterminat. Am avut mai multe încercări de a reînchega un nucleu cultural în Cavnic, dar m-am izbit de zidul dezinteresului. Am conştiinţa împăcată că "măcar am încercat". Majoritatea celor care au frecventat până acum întâlnirile Acrostih de la Cavnic au terminat liceul şi nu mai sunt în zonă. Cine ştie, poate la un moment dat, lucrurile se vor reaşeza. Am decis să nu şterg acest blog pentru ca cei interesaţi să poată vedea ce s-a făcut până acum la Cavnic.

mircea crişan

9 octombrie

Vineri, 9 octombrie a avut loc o întâlnire Acrostih la Cavnic. S-a închegat un prim experiment literar: fiecare din cei prezenţi a scris câte un vers. Iar după ce s-au adunat "rândurile" a ieşit asta:

Doamne, clipele se rup ca păcatul

mi-am spart gândul

să nu-mi mai spună de tine

chiar dacă totul pare frumos

visele sunt realitate

aş vrea să-nconjor lumea toată

zbor deasupra tuturor

pentru a te găsi pe tine

Acrostih în Nord Literar

Andrei Moldovan - dialog real al imaginaţiei

Andrei a răspuns provocării cenaclului ACROSTIH de a trece o poezie de-a sa prin mai multe stiluri:

Eu:

Nu ştiu cum reuşeşti
Să îmi îmbraci minutul
Doar cu priviri inofensive
ce-ar putea să ucidă

Până şi timpul
E de partea ta
Când distorsionezi
Plăceri ancestrale

Blaga
Se miră şi timpul
de candoarea privirilor tale
şi mă-ntreabă-n fiecare minut
cum de nu m-am indrăgostit
mai repede de tine?!

Bacovia

Lasă-ţi privirea să-şi piardă misterul

şi sângele sa-nghită prezent

Să-ngropăm amintiri in cimitirul speranţei

Să eternizăm iubirea-n ciment.

Tzara

Minutul e ancestral

Plăceri ucid timpul

Când inofensiv (te) imbrac

Ceară. Până ştiu (că)

Reuşeşti să distorsionezi

Doar priviri. îmi….

Partea ta putea.(nebunie)

De … nu! Să…..cu…şi….

Cum ?!

6 aprilie

Exerciţiu tematic:

I.

aşa m-a lovit primăvara

că te-am scufundat în consoane

să verific dacă

n-am scrâşnit demult împreună

II.

loveşte-mă la primăvară

Şi dă-mi curajul de a suporta

Scrâşnetul de mai demult

III.

Atât de tare mă dor

Rănile din chipul tău

Încât n-am timp să-ţi spun

Cât de mult te iubesc

...

Mi te-am dorit

doar pentru mine

să mă doară

rănile păcatului tău

Andrei Moldovan, Roxana Bud, Marcel Ungur, Bernadette Botcă

"dovada scrisului" din 9 martie

Bernadette:

Mintea-mi tulbure

Ascultă versurile

Poetice

Lovit de dragoste

Mă dezgheţ în rime calde

Urcând

Pe scara vieţii

În cadrul întâlnirii din 9 martie, această poezie a fost rescrisă în următoarele variante:

1.

te dezbrac de rimă

tulbure

capriciu feminin

dezmăţ urcat

spre carnagiul

a). Zeilor

b). Cuvintelor

2.

minte-mă

tulbure

acum ascut verbul

lovit

în rime

Roxana a propus spre discuţie o altă poezie:

Privesc prin ceaţă

Zăresc marea

În valuri

Ascunde cristale.

Găsesc visuri

Furate de zare

Albite de vreme

Mijlocul mării

Scufundă durere

Reflectă putere

Pentru asta, în cadrul atelierului de creaţie s-a propus următoarea variantă:

prin

ceaţă te ascund

cristalul Dumnezeului nostru

tu vis furat

ce-mi scufunzi beţia

de-a nu mă-ntoarce la tine

Alte poezii ce s-au „născut” în urma celor discutate la Întâlnirea Acrostih Cavnic:

Ne-am coagulat Pământul

Să ne fie Golgotă

Răs-stigmat prut

Ca un bătrân soldat

Pe tancul noţiunii de neam

Prăfuit

Abreviez timpul

Să ascut mai clar ca niciodată

BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC

(notă: tema întâlnirii din 9 martie a fost Poezia patriotică, aşa că s-a încercat un exerciţiu liric „să vedem dacă noi putem scrie o poezie patriotică”)

Şi tot la Acrostih Cavnic s-a scris:

Să-mi fii avalanşă

Când te strig

Dezlănţuito

Resort al tuturor

Căutărilor mele

Pentru că abia acum

m-am convins

că nu mi-ai fost

diminutiv al iubirii

(APLAUZE) :)

foto 9 martie 2009

Întâlnirea Acrostih 23 februarie 2009 Cavnic

Andrei Moldovan

aruncă-mă (în)

gol

şi prinde-mă

plin

de iubire

şi dezbrăcat

de păcat

Replica din "atelierul de creaţie"

Goliciunea Ta (a se citi precum “Măria Ta”),

nu mă

prinde spre

ramificaţia

păcatului

când mă arunc

în golul dintre

noi

să nu te văd

................................................................................................................

Replica din "atelierul de creaţie" a unei poezii propuse de

Marcel Ungur

în braţe sau în suflet

nu te ating

absento sau ploaie

linişteşte-te spre mine

deschid trecutul prin

nările florii

uită-mă

m-am sufocat de tine

te uit aici

în literă

aşa de mult te iubesc

..........................................................................................

Iulian Mureşan

1

viperă sau înger

te văd noaptea

în patul meu

scuturându-mi visele

(notă: s-a convenit în cadrul întâlnirii că dacă s-ar încerca o rescriere a acestei poezii am fi stricat-o, aşa că toţi au lăudat exerciţiul liric al lui Iulian)

.

2

printre ape tulburi

îmi spăl inima

rănită de cuvintele tale

între noi

un zid

ce desparte sarcina

ce se vrea a fi iubire

Replica din "atelierul de creaţie":

femeie

apă tulbure

rană a cuvintelor mele

simţeam uşa deschisă

în spatele meu

ca un zid

de iubire

dovada a ceea ce s-a scris în 23 februarie 2009

foto 23 februarie 2009 Întâlnirea ACROSTIH

Iulian Mureşan

Iulian ne-a făcut o mare surpriză. A aflat depre proiectul Acrostih şi a decis să ni se alăture. Ne-a trimis iniţial o poezie cu ritm şi rimă, pe care nu o publicăm aici. La fel ca toţi cei care n-au cu cine să vorbească despre poezie “s-a scăpat” şi a fost cam descriptiv, dar după ce i-am “scuturat” puţin versurile a ieşit asta (varianta propusă de atelierul de creaţie Acrostih):

leagă-mă de cuvânt
şi biciuieşte-l cu tot ce-ai uitat despre noi
dar
spune-ţi din când în când
din greşală că ţi-s drag

parcă abia acum te-ai dus
şi mi se pare că “mal” şi “mâl” sunt cuvinte gemene
ca noi
ca tine
neîntoarso

în fine
acum distanţa nu se mai măsoară în iubire
ci în prăpastia cuvintelor gemene
“flori” şi “fiori”

N-a durat mult, şi Iulian ne-a mai propus un exerciţiu liric, în care a făcut progrese evidente:

Tu
un val de caldură,
o adiere prea senină

simt ca te doresc pretutindeni
chiar si atunci când n-oi mai fi...
te chem în vise.
vreau să te văd
o dată cu fiecare clipire
a ochilor mei...

vreau un tablou
mult prea animat
şi forţat spre a fi real
în care
să-mi zâmbeşti doar mie;
iubita mea....


Ca variantă de atelier de creaţie, i-am propus un experiment pe acelaşi text prin care se poate vedea că după ce-i scrisă o poezie, poţi să descoperi cu totul "altceva" dacă te debarasezi de unele cuvinte (care-ţi dau impresia că explicit prea mult). Iată ce-a ieşit, cu menţiunea că sunt păstrate cuvintele lui Iulian, iar ce-i în paranteze sunt propunerile pentru cursivitatea mesajului liric:

(nu-mi eşti) caldură,
adierea (mea) senină

te doresc pretutindeni (putea fi simplu “te vreau peste tot”)
şi (de) n-oi mai fi
(o să) te chem
o dată (în) ochii mei

(te) vreau tablou
animat
(sau) (i-) real

zâmbeşte-mi
iubita mea

andrei moldovan 9 februarie 09

Când simţi că mi-e frig
şi vezi că-n mine-i pustiu şi-ntuneric,
frământă-mi regretele-n
palmele-ţi sângerande,
aruncă-mă-ntr-un abis
de iluzii deşarte,
să mă-nnec
într-o linişte oarbă
şi-o armată de gânduri amorfe
să-mi fie iad temporar.
iar de-o să vezi că nu mai suport,
să-mi fi iar verde-n suflet,
să-mi impui pulsul
catrenic, octetic,
cum vrei!
Tu... să-mi fii Creator!

Filtrul şi varianta din "atelierul acrostih":

în frig ne fermentează regretul

iar palmele tale sângerânde

parcă nu mai au timp

să-mi frământe gândul

nu-ţi mai suport

hainele

(vine de la "hain") împăcări

pentru că pulsul se aruncă din mine

ca un catren dumnezeisc

Mihai Bledea

Mihai Bledea ne-a trimis în "atelierul acrostih" un exerciţiu liric, o poezie cu ritm şi rimă extrem de descriptivă. Nu o publicăm, dar vrem să vă arătăm că după ce am "scuturat-o" puţin a ieşit asta:

nu te mai uita

că

vântul e mut pentru povestea noastră

hai

îndrăzneşte

ieşi din mine

ca din furtună

Andreea Petric

Noapte de plastilină

Cerul trece prin mine până rămân albastră.

Îmi ascut sufletul
în bolta de îngeri
ai nimănui.

Trupu-şi începe eclipsa.
Scurgeri de Ede-nuri
ne-nconjoară
şi-apoi
atârnă răni

Filtrul şi varianta de atelier "acrostih":

trupul tău îmi începe eclipsa

şi totuşi

te las să-mi atârni ca o rană

Iubire la minut

Anul

nu s-a născut pentru noi

Luna

îmi sculptează pe trup

pustiu

săptămâna

atârnă sfâşieri de buze

în sângerări de-amor.

Ziua

Prăbuşeşte asfinţitul dintre noi.

Minutul

se rupe-n carnea îmbrăţişărilor

Secunda

miroase cicatricea noastră de primavară.

Filtrul şi varianta de atelier "acrostih":

Pustiu

Sfâşieri

Sângerări

Prăbuşire

Cicatrice

repetă până adormi

şi-ţi spun mâine dacă mă iubeşti

Poezia închisorilor

Transcrierea discuţiei despre Poezia Închisorilor,
tema Cenaclului Acrostih din 27 ianuarie 2009, când a fost invitată
Ioana Lucăcel - redactor şef adjunct la Gazeta de Maramureş:

Poezia închisorilor

Este o temă foarte vastă şi porneşte de la o multitudine de factori. Nu ştiu cât ştiţi cum arăta societatea interbelică şi nici nu vreau să vă ţin lecţii de istorie. Ca să vă imaginaţi impactul pe care l-a avut comunismul asupra societăţii interbelice vă spun doar că după Marea Unire de la 1918, România era prosperă din toate punctele de vedere: economic, social etc. Noi în momentul respectiv (că tot se pune problema cu energia şi gazele) eram principalul producător de petrol din Europa. Era o întreagă clasă socială formată în spiritul libertăţii, a valorilor tradiţionale, a culturii. Noi n-am fost niciodată o societate cu înclinaţii spre socialism, spre comunism, spre regimurile totalitare. Peste toate astea s-a aşezat dintr-o dată comunismul.

În perioada 48 – 51 probalil ştiţi că pentru comunişti cultura a fost lăsată în urmă, litertura sau arta nu erau importante. Pentru ei era importantă partea social-economică. Şi atunci s-a pornit un adevărat „genocid” împotriva culturii. Scriitorii, regizorii, actorii, toţi erau cenzuraţi. Nimic nu putea fi scris fără cenzura de rigoare a partidului. Dacă nu proslăveai conducătorul preaiubit nu puteai să publici. Nu se putea publica nimic ce putea fi interpretat ca un atentat la răsturnarea regimului.

Marii scriitori, marii oameni de cultură au fost băgaţi în puşcării. Oameni de cultură, în mare parte formaţi în instituţii din străinătate sau la şcoli de renume din ţară. Asta pentru că inteligenţa era considerată un pericol.

Pentru fiecare categorie socială au fost pregătite metode de represiune. Pentru ţărani, cei care susţineau existenţa proprietăţii private s-au format gulagurile şi lagărele de muncă. Elevii şi studenţii erau de asemenea o parte foarte importantă pentru că ligile studenţeşti au fost totdeauna importante în istoria ţării. Şi atunci pentru ei s-a format un fenomen, de care probabil aţi auzit, e vorba de Fenomenul Piteşti. Acolo a fost experimentată cea mai dură metodă de reeducare (ştergerea personalităţii umane) prin tortură.

Oamenii de valoare ajunşi în puşcării au format o adevărată facultate. Se ţineau lecţii de matematică, limbi străine, literatură etc.

Să vă imaginaţi cum era privită cultura în perioada respectivă vă spun o întâmplare. Cel mai crud torţionar era Eugen Ţurcanu. La Piteşti erau închişi oameni de elită. Cineva a scris pe zidurile închisorii „cine ştie să moară n-o să fie niciodată sclav” SENECA. Văzând Ţurcanu s-a dus în fiecare celulă şi a întrebat cine-i Seneca. A început să-i bată pe deţinuţi iar cineva i-a spus că Seneca a plecat, asta pentru a înceta chinul. Ţurcanu a dat ordin ca Seneca să fie aşteptat la poatra închisorii şi când vine să-l aducă la el.

Deţinuţii politici, în mare parte erau tineri ca şi voi. Erau în plin proces de pregătire, nu-şi terminaseră educaţia. Şi atunci se ţineau adevărate lecţii în puşcării, prin nişte metode pe care noi ni le putem foarte greu imagina astăzi. Dacă ţineai un creion sau o hârtie era considerată o infracţiune majoră. Erau duşi la „neagra”, care era o celulă de 3 pe 4, fără geam, bătea curentul pe sub uşi. Încercaţi să vă imaginaţi cum e să stai iarna într-o celulă de beton pe sub care curge apă, fără lumină, legaţi la picioare şi la mâini în mijlocul celulei, fără mâncare şi fără apă (de obicei 3 zile).

Aşa că se foloseau tot felul de metode inedite gen: lustruiau fundul gamelei cu săpun şi scriau acolo, dacă scriau pe pereţi era riscant că ajungeau tot la „neagra”, scriau poezie cu sânge pe pânză înţepându-se la deget. Majoritatea însă nu aveau cum să scrie pentru că erau descoperiţi la percheziţii. Radu Gyr (unul dintre cei mai mari poeţi ai închisorilor) povestea că pur şi simplu priveau tavanul şi-şi imaginau că-i coala de hârtie şi scriau imaginar. După ce „scriau” poeziile le transmiteau la cât mai mulţi deţinuţi fie prin semnale morse fie la rarele plimbări în curte. Niciodată poezia nu era transmisă la un singur om pentru că dacă moare şi autorul şi persoana respectivă, poezia să poată fi transmisă mai departe. Toate poeziile acestea au fost publicate ulterior prin această metodă: oamenii care au reuşit să iasă din puşcării şi le-au amintit şi le-au scris.

Au existat oameni care au fost condamnaţi la moarte pentru o poezie. De exemplu poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, a lui Radu Gyr. Aceşti oameni ajunşi în puşcării au fost o adevărată hrană spirituală pentru ceilalţi. Practic, ceea ce-i ţinea în viaţă era credinţa şi poezia. Asta le dădea speranţă şi-i ajuta să nu se prăbuşească spiritual. Asta pentru că în închisorile comuniste nu puteai nici măcar să te sinucizi. Aveau nişte replici celebre gen „n-o să muriţi când vreţi voi, o să muriţi când vă lăsăm noi”. de aceea, să nu se probuşească oamenii se legau de credinţă şi de poezie. Din această cauză, a suferinţei, foarte mulţi dintre cei închişi au început acolo să scrie poezii şi să înveţe poezii. Pentru că poezia era o formă de evadare. În felul acesta ei se simţeau liberi şi simţeau că pot să învingă regimul comunist.

Există foarte multe poezii anonime, unii le pot considera naive dar foarte încărcate din punct de vedere emoţional. Unii scriau poezii, alţii pictau, alţii confecţionau cruciuliţe din periuţe de dinţi. Pe mine m-a impresionat să văd o cruciuliţă cu chipul lui Iisus făcută dintr-un os de pui. Plus că era un efort deosebit să le ascundă să nu fie prinşi.

Oamenii care au ajuns să iasă din puşcării cunoşteau chiar 4 limbi străine, matematică, medicină şi alte ştiinţe pentru că au reuşit să ţină adevărate colocvii pe diferite teme. Ei trebuia să se supună din toate punctele de vedere gardienilor şi regimului, fiind închişi acolo, dar gândul lor era liber. Şi atunci prin poezie spuneau nişte lucruri pe care nu aveau voie să le spună. Ori poezia asta dacă reuşea să fie transmisă afară din închisoare devenea şi o mărturie a ce s-a întâmplat acolo.

Un fel de mărturie are Aurel Vişovan, care era profesor la Sighetu Marmaţiei în 48. Atunci, Ucraina a vrut să alipească Maramureşul, iar maramureşenii au încercat să se opună. Şi atunci prin diferite forme elevii s-au asociat încercând inclusiv să facă exerciţii fizice că dacă-i cazul şi vin ruşii să se poată retrage în munţi. Aurel Vişovan era pe lângă profesor şi un fel de lider spiritual. El a ajuns la Piteşti iar elevii lui au fost hăituiţi şi în final prinşi şi închişi. Ajuns la Piteşti, la un moment dat în celula lui Vişovan au fost aduşi doi copii de 9 respectiv 11 ani. Aceştia au fost botezaţi „copii generalului Franco”. În entuziasmul general că în perioada respectivă toată lumea aştepta să vină americanii, aceşti copii au auzit de generalul Franco. Văzând ce se întâmplă în ţară, că ei sunt obligaţi să înveţe la şcoală materialismul dialectic, doctrina lui Marx etc i-au scris o scrisoare generalului Franco în care au cerut ajutor. Pe plic au scris „pentru generalul Franco” şi au pus-o la poştă. Evident că scrisoarea a ajuns la securitate, copii au fost arestaţi iar unul dintre ei s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit. Aurel Vişovan are o poezie mărturie în care spune despre acest copil „ca un înger mat îngheţat”. Deci poezia era şi o formă de transmitere a ce se întâmpla acolo.

Temele generale din poezia închisorilor sunt legate evident de suferinţa lor: mizeria în care trăiau, umilinţele la care erau supuşi, torturile, foamea etc. Pe lângă toate astea era însă speranţa şi libertatea care era visul suprem. Poate şi de aceea Radu Gyr şi alţii au fost numiţi „adevăraţii sfinţi ai închisorilor”, pentru că erau un fel de duhovnici pentru deţinuţi. Pentru că ei dădeau speranţa. Unul dintre oamenii care l-au cunoscut pe Radu Gyr spunea că el e poetul „care l-a coborât pe Iisus în celulă”. Sunt mărtiurii ale unor oameni care au spus că datorită unei poezii nu s-au sinucis. Pentru că au auzit sau spus la un moment dat o poezie în care au găsit metafora sau versul care le-a dat licărirea de speranţă de care aveau nevoie. Poezia era un fel de revelaţie în care un anume vers producea declicul şi speranţa. Astfel conştientizau că nu torţionarii, nu ceauşeştii, nu securitatea nu ei sunt importanţi ci noi care murim, noi care luptăm în munţi, noi cei care luptăm pentru libertate, noi vom rămâne în istorie. Cultura rămâne pentru că face parte din structura tradiţională a românilor. Cultura este cea care eternizează lucrurile

.

Vă citesc o poezie extrem de reprezentativă pentru acele clipe:

COSTIN DACUŞ FLORESCU: Fără creion, fără hârtie (scrisă la Aiud)

Fără creion, fără hârtie

Doar cu speranţă şi credinţă,

În cea mai neagră suferinţă,

Aşa făcut-am poezie.

Cu mâinile prinse-n cătuşe,

În bezna rece şi pustie,

Aşa făcut-am poezie,

Pândit de diavol după uşă .

În foame, frig şi încordare,

În a satanei nebunie,

Aşa făcut-am poezie,

În gemete şi disperare.

În chinuite-nsângerări,

Călăi voind să mă sfâşie,

Aşa făcut-am poezie,

În nesfârşite-ndurerări.

Înmormântat de viu sub lut,

Neliniştit de ce-o să fie,

Aşa făcut-am poezie,

În dorul cerului pierdut.

Şi vers de vers şi rând de rând,

Aşteptând visul ce-ntârzie,

Aşa făcut-am poezie,

În zbuciumările din gând.

Fără creion, fără hârtie,

Doar cu speranţă şi credinţă,

În cea mai joasă umilinţă,

Aşa făcut-am POEZIE!

Radu Gyr: Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevaratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.

Iar acum vă citesc poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte:

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Foamea era una din temele principale. Tot Radu Gyr zicea “şi din strămoşi parcă ne e foame”. Se spune că noi nu ne putem imagina ce efecte poate avea foamea asupra organismului. Sunt nişte lucruri la care nu ne putem gândi dar care degradează sistemul nervos că ajungi să te gândeşti numai la asta, la mâncare, la somn etc. Pentru că ei nu erau lăsaţi nici să doarmă, erau ţinuţi în aceeaşi poziţie 24 de ore cu mâinile legate la picior şi cu faţa la neon.

Erau oameni tineri 19 – 25 de ani care erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Gândiţi-vă ce însemna ca prăbuşire interioară. Mulţi dintre ei n-au mai avut nicio speranţă, chiar foarte religioşi fiind. Cum era Aurel Vişovan ajungeau în momente în care nu mai puteau să se roage. Şi atunci rămânea “fereastra poeziei”. Unii nu puteau scrie şi pentru că în unele celule erau infiltraţi oameni de-ai gardienilor. Nu mai aveau încredere nici în cei mai apropiaţi camarazi pentru că unii au cedat promiţându-li-se că vor fi eliberaţi dacă devin delatori, informatori, gardieni, torţionari. Astfel “reeducaţi” erau puşi să-şi bată foştii camarazi şi chiar au fost cazuri în care tată şi fiu au fost puşi să se bată.

De ce au fost închişi tinerii, elevii şi de ce s-au împotrivit regimului? Pentru că mulţi au văzut că vin ruşii şi au văzut ce fac soldaţii ruşi: tăiau burţile femeilor gravide, ucideau, violau etc. Şi atunci şi-au dat seama că un popor ca şi ruşii, cu o asemenea cruzime, nu poate să ne aducă nouă nimic bun. Erau convinşi că împotrivindu-se regimului fac ceea ce-i bine pentru neam, şi au făcut asta.

27 ianuarie 2009 Cavnic, cenaclul Acrostih

exerciţiu liric

Andreea Petric:

Semafor

Îmbrac în pielea piciorului intersecţia.

Mimez ritualul ca pe-o reuniune,

târându-mi coatele-n candela zilei.

Clipesc timp pe-o venă,

când Regele fură din carnea Maestrului.

Cutreier mişcări,

când pudrez în Soare cu privirea.

Apoi, mă-neacă iarba,

roiesc organe, miros de fum,

şi tu...

Mă priveşti între descompuneri.

Când scap primăvara din mâini,

tu-ţi îndoi genunchii-n faţa mea

fărâmiţând tălpi pe-asfalt.

Să rămân Rege,

când îţi înmoi ochii-n culori.

Replica din "atelierul acrostih"

hai să ne-mpăcăm în intersecţie

printre duhurile rele

acolo unde coatele şi ritualul rimează

să lăsăm vena poeziei

şi cara-pacea privirii în seama trecătorilor

apoi să roieşti în jurul meu

doar tu

fum sau iarbă sau cum ţi-a mai zice poetul

dar să ştii că n-o să mă uit la tine

să nu-mi amitesc cum

primăvara de descompune în mână

sau pe asfaltul

pe care şi acum

îmi înmoi şi-mi îndoi

ochii de dorul tău

exerciţiu liric 27 ianuarie

Valentina Bud:

Inima nu saltă

Printre dureri

Dureri sfinte sau dureri crude

îmi sfarmă sufletul

chinuită fiind în gând

Replica din "atelierul de creaţie":

salt peste inimă

dacă mi-ai rămâne

aş fi în stare

să te ador sfânt sau crud

pentru că tu

m-ai învăţat cum se sfarmă

cerul peste îndrăgostiţi

exerciţiu liric 27 ianuarie

Andrei Moldovan

Mă târăsc prin labirintul vieţii

ghidat de eterna idee

a libertăţii.

Dar voi mă torturaţi

cu-aceeaşi dorinţă arzatoare

de-ntoarcere la moarte

Replica din "atelierul de creaţie":

Mă târăsc prin viaţă

Ca printr-un labirint de-al tău

Iubito

eternă idee

a libertăţii.

experiment liric 27 ianuarie

Spune-mi povestea Doamne şi încurcă-mă
Încleştat în amurg
Prin oase-mi trece-un crivaţ siberian
La auzul acestor vorbe
E greu să ştii că nu mai vine libertatea
Toţi avem libertatea de-a trăi
Un cer întunecat fără stele
De parcă-aş întelege iubito, să-mi lipsesti eterno
Înfrânt să mor de-atatea ori
Închisoarea-i un blestem
Soarbe viaţa din mine şi-alinăţi durerea
Credinţa-mi stă în tine Doamne
O dragoste pierdută în ceasul morţii

Notă: La întâlnirea din 27 ianuarie n-am ratat ocazia să nu facem şi un experiment liric. După ce s-a vorbit pe tema "Poezia închisorilor", invitat Ioana Lucăcel, a circulat prin sală o coală de hârtie. Toţi cei prezenţi au răspuns provocării astfel încât fiecare a scris câte un vers după care a înfoit foaia. La sfârşit a ieşit "un fel de poezie" semn că toţi am reuşit să intrăm în rezonanţă după povestea despre "Poezia închisorilor". (interesant este ca are cursivitate)

27 ianuarie 2009 exerciţiu liric

Roxana Bud:

Nu moare niciodată.

ajungi să scrii

cu sânge rece,

sau uneori cu gândul,

durerea ce te-ngroapă

în sufletul pustiu

Replica din "atelierul de creaţie":

pustie groapă-mi eşti

uneori

sângele cuvântului

ajunge din urmă

păcatul

27 ianuarie 2009 exerciţiu liric

Bernadette Borcă:

Am devenit actor

pe viaţă

prin rolul cel mai potrivit

de om obişnuit

Replica din "atelierul de craţie" Acrostih:

m-ai împlinit

pe scena clepsidrei

de mai

întorc povestea nu m-aş

bucura de tine

Eminescu la Cavnic

Probabil nicio instituţie care se respectă n-a ratat în 15 ianuarie să-l omagieze pe Eminescu. Cavnicul a avut însă ceva aparte.

Profesorul Crina Borcut sprijinită de întreaga catedră de limba română şi comunicare din Liceul Cavnic au reuşit să organizeze a doua ediţie a Colocviilor „Reverberaţii eminesciene”. Evenimentul nu s-a limitat doar la discuţii şi momente artistice ci a reuşit să insufle celor prezenţi pe lângă emoţiile de rigoare şi trăirile unei competiţii de anvergură. Asta pentru că la Cavnic s-au reunit reprezentanţi din 11 licee maramureşene, peste 20 de profesori şi peste 40 de elevi. Tinerii s-au întrecut în trei concursuri: creaţie; interpretare şi critică literară; artă plastică. Printre invitaţii care au dat greutate manifestării îi putem aminti pe prof. dr Terezia Filip, prof. dr. Daniela Sitar Tăut, prof. drd Valeria Bilţ şi nu în ultimul rând redactorul şi scriitorul Nicoară Mihali.

Despre calitatea creaţiilor „născute” la Cavnic nu vă spunem foarte multe, lăsându-vă surpriza să le puteţi găsi adunate într-o carte ce va fi editată cu sprijinul lui Nicoară Mihali (ce va ajunge şi în liceele maramureşene), fie în revistele şcolare, fie pe blogul Cenaclului Acrostih (filiala Cavnic) la adresa http://acrostihcavnic.blogspot.com/. În condiţiile în care la a doua ediţie s-a reuşit implicarea a 11 instituţii de învăţământ, iar colocviile vor deveni o tradiţie, vă puteţi da şi singuri seama că în câţiva ani evenimentul nu numai că va fi unanim recunosut drept una dintre cele mai importante manifestări culturale din judeţ, dar va putea să apropie cu succes oameni de valoare şi din alte judeţe şi de ce nu, chiar şi din străinătate.

În final vă mai spunem că pentru reuşita Colocviilor de la Cavnic au colaborat reprezentanţi din liceele şi colegiile: „C.D. Neniţescu”, „Vasile Lucaciu”, „Mihai Eminescu”, Sanitar, „Emil Racoviţă”, Seminarul Teologic ortodox, Liceul de artă din Baia Mare, „Petru Rareş” din Târgu Lăpuş, „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmaţiei, „I. Buteanu” din Şomcuta Mare şi bineînţeles Liceul Cavnic. (ştire apărută în Gazeta de Maramureş)

andreea petric

Notă: Andreea Petric ne-a trimis în "laboratorul Acrostih" o poezie. La prima vedere, poezia "parcă" vroia să transmită ceva, doar că Andreea a explicat lucrurile atât de mult încât mesajul era aproape pierdut. Aşa că am început să tăiem la propriu din cuvinte. Urmează ceea ce a rămas din poezia Andreei, iar ceea ce-i în paranteze sunt variantele elementelor de legătură propuse de noi pentru a da sens:

Mi-ai spus odată
Albastru
(şi)
spargere de valuri
(pe atunci în) pielea ta
(puteam) să-mi înfăsor trupul gol
(şi)
resturile să le pot aduna într-o palmă de copil

dialog liric - 9 decembrie Cavnic

valentina bud

Afară ninge
Cu fulgi mari de nea
Îmbrăcând pământul într-o haină albă de mireasă

Replica:

Îmbrac povestea
Şi-mi pari mireasă
Scutur cuvântul
Şi nu-mi mai eşti
Scut
Iubito

iulia lazăr

Ce este viaţa?
Ce suntem noi?
Suntem doar marionete în mâinile destinului
Aruncate în volbura dorului suprem-viaţa

Replica:

Aruncă-te spre mine
Dar
Şi strangulează poemul să prindă viaţă

bernadette botcă

Timpul a trecut
Nici măcar nu mi-am dat seama
Cât e de frumoasă viaţa
Şi cum merită trăită!

Replica:

nu te-am trăit
Dar mi-ai trecut
Trădarea şi dragostea
Dacă-s complementare
Sunt al tău

bianca pintean

e uşor să visezi
E uşor să plângi
E uşor să priveşti
În schimb
E atât de greu să oferi
E atât de greu crezi
E atât de greu să creezi!

Replica:

În schimb să nu plângi
Crede-mă
În curând
n-o să mai iubesc

roxana bud

eşti o lacrimă de-a mea
Nu te-aş da pe nimenea
Până când îngerul meu
Va veni în vis mereu
Să îmi spună despre tine
Cât de dragă-ţi sunt eu ţie.

Replica:

Să-mi vii
Hibernal să-mi spui despre noi
Să vezi
Că parcă nu suntem încă aici.

victor-andrei ciceu

Încearcă să iubeşti,
Când tu nu eşti iubit,
Încearcă să traieşti,
Când totul în jurul tău
Se dărâmă....

Replica:

Dărâm în jurul tău totul
Să-mi pari păcat şi obsesie

dora ilieş

sfeşnic al nopţii,
coboară
şi luminează-mi paşii
coboară
şi alungă-mi întunericul

Replica:

alunecă
noaptea nu-mi pari
blestem, osândă, regret
adulmecă-ne
sau
mai bine iartă-mă

experiment liric

Fiecare din cei prezenţi la Întâlnirea ACROSTIH din 9 decembrie 2008 a scris pe o bucată de hârtie "un fel de vers". De parcă cineva ar fi potrivit lucrurile, după ce s-au adunat bileţelele a ieşit asta:

Doamne mi-e dor
Ce frumos e să iubeşti
La început e lumină, la sfârşit e lumină, dar la mijloc e întuneric
Se uită luna la mine buimacă
Trei cuvinte
Soare de diamante
Aştept să ningă
Alături de îngeri
Paşii se aud încet
La şcoală vin cu drag
Cântând a bucurie
Îmi plac poveştile deştepte
Copacii au îngheţat
Şi dacă frunza moare singurică
Încerc să impun artei să mă stăpânească

andrei moldovan

Te ţineam de mână
şi-ţi spuneam
ce-nsemni tu
pentru mine.

Te priveam în ochi
şi-ţi arătam
că tu îmi eşti
strugurina sufletului.

Amândoi,
nesătui de-atâtea vorbe dulci
înălţam privirea oarbă
către-un cer
arat de plugul
hieruvimilor.

Luna - îmbrăcată într-o
rochie de mireasa rogvaivă.
Luna - cerne amintiri
peste pavajul minţii noastre.

Luna împrăştie praf de stele
peste goliciunea cerului.
Luna parc-a cernut nori
amestecaţi cu petice de cer.

Stăm şi admirăm
creaţia divină.

Dar un stranut dumnezeiesc
împrăştie norii
ce se-agaţă
de firul violet
al rochiei de mireasa
rogvaive.

Iubito?
Acum e rândul nostru
să umplem
jumătatea nudă
a cerului.
Restul....
e mister.

Filtrul Acrostih (aceeaşi poezie a lui Andrei Moldovan, doar că s-au scos cuvintele "de umplutură". Exerciţiu liric pentru a se vedea că după ce termini o poezie, dacă te debarasezi de unele cuvinte "balast" poţi avea surprize):

nu îţi spun
ce-nsemni pentru mine
pentru că îmi eşti
strugurina sufletului

nesătulă
privirea
te-a arat de jugul
hieruvimilor.

în
rochie de mireasă
cerne-mă
sau
împrăştie praf
peste mine
ca o
creaţie divină

dacă vrei
fii strănut dumnezeiesc
şi agaţă-te de noi

când

Iubito
e rândul nostru
să umplem
cerul şi
restul

Atelier de creaţie, ACROSTIH 9 decembrie Cavnic

andrei satmari>

chiar nu stiu ce să zic
în ultimul timp
poezia se scrie când simţi nevoia
iar acum
problema e că
trebuie un mesaj către iubită

exerciţiu liric:

mi-ar fi trebuit timp
să-ţi întorc pe dos
creierul grafitului
poate nu mai vreau
să mă întorc spre tine
nu mă merit
şi dacă te-aş vrea
caninii poemului
ne-ar răsuci
să doară
să mă iubeşti
să nu ne iubim

Argument

A început şi în Cavnic seria întâlnirilor culturale ACROSTIH. Povestea a început acum 4 ani în Baia Mare, iar din 9 decembrie 2008 ACROSTIH s-a extins şi-n Cavnic.

Sincer, n-am crezut că ceea ce s-a închegat iniţial ca un simplu experiment cultural va reuşi să ardă la foc mocnit şi să reziste. Deşi nu se doreşte a fi un „fenomen de masă”, Cenaclul ACROSTIH şi-a câştigat recunoaşterea prin faptul că tinerii care activează aici au dus numele ACROSTIH în reviste de cultură, tabere de literatură, concursuri naţionale de poezie sau diverse evenimente culturale.

Proiectul ACROSTIH este pur şi simplu O ALTERNATIVĂ CULTURALĂ NONCONFORMISTĂ, o rampă de lansare pentru tineri, atelier de creaţie şi nu în ultimul rând „altceva” pentru cei care încearcă să se apropie de fenomenul cultural.

De ce ACROSTIH la Cavnic? Simplu! Eu sunt din Cavnic şi am văzut că şi aici se simte nevoia de ceva nou. Întâlnirile ACROSTIH vor continua şi în Baia Mare iar dacă ne va ajuta Dumnezeu ca povestea să găsească rezonanţă şi-n alte localităţi va fi foarte simplu ca tinerii cu preocupări comune să se cunoască astfel încât Maramureşul să continue să fie o forţă pe plan cultural.

Nu sunt cuvinte mari. Şi spun asta pentru că am întâlnit tineri despre care mulţi spun că au un potenţial extraordinar. Iar ACROSTIH nu face decât să le ofere acestora posibilitatea să se manifeste artistic.

mircea crişan

mircea_crisan2002@yahoo.com