A început şi în Cavnic seria întâlnirilor culturale ACROSTIH. Povestea a început acum 4 ani în Baia Mare, iar din 9 decembrie 2008 ACROSTIH s-a extins şi-n Cavnic.
Sincer, n-am crezut că ceea ce s-a închegat iniţial ca un simplu experiment cultural va reuşi să ardă la foc mocnit şi să reziste. Deşi nu se doreşte a fi un „fenomen de masă”, Cenaclul ACROSTIH şi-a câştigat recunoaşterea prin faptul că tinerii care activează aici au dus numele ACROSTIH în reviste de cultură, tabere de literatură, concursuri naţionale de poezie sau diverse evenimente culturale.
Proiectul ACROSTIH este pur şi simplu O ALTERNATIVĂ CULTURALĂ NONCONFORMISTĂ, o rampă de lansare pentru tineri, atelier de creaţie şi nu în ultimul rând „altceva” pentru cei care încearcă să se apropie de fenomenul cultural.
De ce ACROSTIH la Cavnic? Simplu! Eu sunt din Cavnic şi am văzut că şi aici se simte nevoia de ceva nou. Iar pentru asta am fost susţinut şi încurajat (să fac un pas în plus de la simpla idee) de profesorul Crina Borcut.
Întâlnirile ACROSTIH vor continua şi în Baia Mare iar dacă ne va ajuta Dumnezeu ca povestea să găsească rezonanţă şi-n alte localităţi va fi foarte simplu ca tinerii cu preocupări comune să se cunoască astfel încât Maramureşul să continue să fie o forţă pe plan cultural.
Nu sunt cuvinte mari. Şi spun asta pentru că am întâlnit tineri despre care mulţi spun că au un potenţial extraordinar. Iar ACROSTIH nu face decât să le ofere acestora posibilitatea să se manifeste artistic.
Transcrierea discuţiei despre Poezia Închisorilor,
tema Cenaclului Acrostih din 27 ianuarie 2009, când a fost invitată Ioana Lucăcel - redactor şef adjunct la Gazeta de Maramureş:
Poezia închisorilor
Este o temă foarte vastă şi porneşte de la o multitudine de factori. Nu ştiu cât ştiţi cum arăta societatea interbelică şi nici nu vreau să vă ţin lecţii de istorie. Ca să vă imaginaţi impactul pe care l-a avut comunismul asupra societăţii interbelice vă spun doar că după Marea Unire de la 1918, România era prosperă din toate punctele de vedere: economic, social etc. Noi în momentul respectiv (că tot se pune problema cu energia şi gazele) eram principalul producător de petrol din Europa. Era o întreagă clasă socială formată în spiritul libertăţii, a valorilor tradiţionale, a culturii. Noi n-am fost niciodată o societate cu înclinaţii spre socialism, spre comunism, spre regimurile totalitare. Peste toate astea s-a aşezat dintr-o dată comunismul.
În perioada 48 – 51 probalil ştiţi că pentru comunişti cultura a fost lăsată în urmă, litertura sau arta nu erau importante. Pentru ei era importantă partea social-economică. Şi atunci s-a pornit un adevărat „genocid” împotriva culturii. Scriitorii, regizorii, actorii, toţi erau cenzuraţi. Nimic nu putea fi scris fără cenzura de rigoare a partidului. Dacă nu proslăveai conducătorul preaiubit nu puteai să publici. Nu se putea publica nimic ce putea fi interpretat ca un atentat la răsturnarea regimului.
Marii scriitori, marii oameni de cultură au fost băgaţi în puşcării. Oameni de cultură, în mare parte formaţi în instituţii din străinătate sau la şcoli de renume din ţară. Asta pentru că inteligenţa era considerată un pericol.
Pentru fiecare categorie socială au fost pregătite metode de represiune. Pentru ţărani, cei care susţineau existenţa proprietăţii private s-au format gulagurile şi lagărele de muncă. Elevii şi studenţii erau de asemenea o parte foarte importantă pentru că ligile studenţeşti au fost totdeauna importante în istoria ţării. Şi atunci pentru ei s-a format un fenomen, de care probabil aţi auzit, e vorba de Fenomenul Piteşti. Acolo a fost experimentată cea mai dură metodă de reeducare (ştergerea personalităţii umane) prin tortură.
Oamenii de valoare ajunşi în puşcării au format o adevărată facultate. Se ţineau lecţii de matematică, limbi străine, literatură etc.
Să vă imaginaţi cum era privită cultura în perioada respectivă vă spun o întâmplare. Cel mai crud torţionar era Eugen Ţurcanu. La Piteşti erau închişi oameni de elită. Cineva a scris pe zidurile închisorii „cine ştie să moară n-o să fie niciodată sclav” SENECA. Văzând Ţurcanu s-a dus în fiecare celulă şi a întrebat cine-i Seneca. A început să-i bată pe deţinuţi iar cineva i-a spus că Seneca a plecat, asta pentru a înceta chinul. Ţurcanu a dat ordin ca Seneca să fie aşteptat la poatra închisorii şi când vine să-l aducă la el.
Deţinuţii politici, în mare parte erau tineri ca şi voi. Erau în plin proces de pregătire, nu-şi terminaseră educaţia. Şi atunci se ţineau adevărate lecţii în puşcării, prin nişte metode pe care noi ni le putem foarte greu imagina astăzi. Dacă ţineai un creion sau o hârtie era considerată o infracţiune majoră. Erau duşi la „neagra”, care era o celulă de 3 pe 4, fără geam, bătea curentul pe sub uşi. Încercaţi să vă imaginaţi cum e să stai iarna într-o celulă de beton pe sub care curge apă, fără lumină, legaţi la picioare şi la mâini în mijlocul celulei, fără mâncare şi fără apă (de obicei 3 zile).
Aşa că se foloseau tot felul de metode inedite gen: lustruiau fundul gamelei cu săpun şi scriau acolo, dacă scriau pe pereţi era riscant că ajungeau tot la „neagra”, scriau poezie cu sânge pe pânză înţepându-se la deget. Majoritatea însă nu aveau cum să scrie pentru că erau descoperiţi la percheziţii. Radu Gyr (unul dintre cei mai mari poeţi ai închisorilor) povestea că pur şi simplu priveau tavanul şi-şi imaginau că-i coala de hârtie şi scriau imaginar. După ce „scriau” poeziile le transmiteau la cât mai mulţi deţinuţi fie prin semnale morse fie la rarele plimbări în curte. Niciodată poezia nu era transmisă la un singur om pentru că dacă moare şi autorul şi persoana respectivă, poezia să poată fi transmisă mai departe. Toate poeziile acestea au fost publicate ulterior prin această metodă: oamenii care au reuşit să iasă din puşcării şi le-au amintit şi le-au scris.
Au existat oameni care au fost condamnaţi la moarte pentru o poezie. De exemplu poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, a lui Radu Gyr. Aceşti oameni ajunşi în puşcării au fost o adevărată hrană spirituală pentru ceilalţi. Practic, ceea ce-i ţinea în viaţă era credinţa şi poezia. Asta le dădea speranţă şi-i ajuta să nu se prăbuşească spiritual. Asta pentru că în închisorile comuniste nu puteai nici măcar să te sinucizi. Aveau nişte replici celebre gen „n-o să muriţi când vreţi voi, o să muriţi când vă lăsăm noi”. de aceea, să nu se probuşească oamenii se legau de credinţă şi de poezie. Din această cauză, a suferinţei, foarte mulţi dintre cei închişi au început acolo să scrie poezii şi să înveţe poezii. Pentru că poezia era o formă de evadare. În felul acesta ei se simţeau liberi şi simţeau că pot să învingă regimul comunist.
Există foarte multe poezii anonime, unii le pot considera naive dar foarte încărcate din punct de vedere emoţional. Unii scriau poezii, alţii pictau, alţii confecţionau cruciuliţe din periuţe de dinţi. Pe mine m-a impresionat să văd o cruciuliţă cu chipul lui Iisus făcută dintr-un os de pui. Plus că era un efort deosebit să le ascundă să nu fie prinşi.
Oamenii care au ajuns să iasă din puşcării cunoşteau chiar 4 limbi străine, matematică, medicină şi alte ştiinţe pentru că au reuşit să ţină adevărate colocvii pe diferite teme. Ei trebuia să se supună din toate punctele de vedere gardienilor şi regimului, fiind închişi acolo, dar gândul lor era liber. Şi atunci prin poezie spuneau nişte lucruri pe care nu aveau voie să le spună. Ori poezia asta dacă reuşea să fie transmisă afară din închisoare devenea şi o mărturie a ce s-a întâmplat acolo.
Un fel de mărturie are Aurel Vişovan, care era profesor la Sighetu Marmaţiei în 48. Atunci, Ucraina a vrut să alipească Maramureşul, iar maramureşenii au încercat să se opună. Şi atunci prin diferite forme elevii s-au asociat încercând inclusiv să facă exerciţii fizice că dacă-i cazul şi vin ruşii să se poată retrage în munţi. Aurel Vişovan era pe lângă profesor şi un fel de lider spiritual. El a ajuns la Piteşti iar elevii lui au fost hăituiţi şi în final prinşi şi închişi. Ajuns la Piteşti, la un moment dat în celula lui Vişovan au fost aduşi doi copii de 9 respectiv 11 ani. Aceştia au fost botezaţi „copii generalului Franco”. În entuziasmul general că în perioada respectivă toată lumea aştepta să vină americanii, aceşti copii au auzit de generalul Franco. Văzând ce se întâmplă în ţară, că ei sunt obligaţi să înveţe la şcoală materialismul dialectic, doctrina lui Marx etc i-au scris o scrisoare generalului Franco în care au cerut ajutor. Pe plic au scris „pentru generalul Franco” şi au pus-o la poştă. Evident că scrisoarea a ajuns la securitate, copii au fost arestaţi iar unul dintre ei s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit. Aurel Vişovan are o poezie mărturie în care spune despre acest copil „ca un înger mat îngheţat”. Deci poezia era şi o formă de transmitere a ce se întâmpla acolo.
Temele generale din poezia închisorilor sunt legate evident de suferinţa lor: mizeria în care trăiau, umilinţele la care erau supuşi, torturile, foamea etc. Pe lângă toate astea era însă speranţa şi libertatea care era visul suprem. Poate şi de aceea Radu Gyr şi alţii au fost numiţi „adevăraţii sfinţi ai închisorilor”, pentru că erau un fel de duhovnici pentru deţinuţi. Pentru că ei dădeau speranţa. Unul dintre oamenii care l-au cunoscut pe Radu Gyr spunea că el e poetul „care l-a coborât pe Iisus în celulă”. Sunt mărtiurii ale unor oameni care au spus că datorită unei poezii nu s-au sinucis. Pentru că au auzit sau spus la un moment dat o poezie în care au găsit metafora sau versul care le-a dat licărirea de speranţă de care aveau nevoie. Poezia era un fel de revelaţie în care un anume vers producea declicul şi speranţa. Astfel conştientizau că nu torţionarii, nu ceauşeştii, nu securitatea nu ei sunt importanţi ci noi care murim, noi care luptăm în munţi, noi cei care luptăm pentru libertate, noi vom rămâne în istorie. Cultura rămâne pentru că face parte din structura tradiţională a românilor. Cultura este cea care eternizează lucrurile
.
Vă citesc o poezie extrem de reprezentativă pentru acele clipe:
COSTIN DACUŞ FLORESCU: Fără creion, fără hârtie (scrisă la Aiud)
Fără creion, fără hârtie
Doar cu speranţă şi credinţă,
În cea mai neagră suferinţă,
Aşa făcut-am poezie.
Cu mâinile prinse-n cătuşe,
În bezna rece şi pustie,
Aşa făcut-am poezie,
Pândit de diavol după uşă .
În foame, frig şi încordare,
În a satanei nebunie,
Aşa făcut-am poezie,
În gemete şi disperare.
În chinuite-nsângerări,
Călăi voind să mă sfâşie,
Aşa făcut-am poezie,
În nesfârşite-ndurerări.
Înmormântat de viu sub lut,
Neliniştit de ce-o să fie,
Aşa făcut-am poezie,
În dorul cerului pierdut.
Şi vers de vers şi rând de rând,
Aşteptând visul ce-ntârzie,
Aşa făcut-am poezie,
În zbuciumările din gând.
Fără creion, fără hârtie,
Doar cu speranţă şi credinţă,
În cea mai joasă umilinţă,
Aşa făcut-am POEZIE!
Radu Gyr: Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevaratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
Iar acum vă citesc poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Foamea era una din temele principale. Tot Radu Gyr zicea “şi din strămoşi parcă ne e foame”. Se spune că noi nu ne putem imagina ce efecte poate avea foamea asupra organismului. Sunt nişte lucruri la care nu ne putem gândi dar care degradează sistemul nervos că ajungi să te gândeşti numai la asta, la mâncare, la somn etc. Pentru că ei nu erau lăsaţi nici să doarmă, erau ţinuţi în aceeaşi poziţie 24 de ore cu mâinile legate la picior şi cu faţa la neon.
Erau oameni tineri 19 – 25 de ani care erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Gândiţi-vă ce însemna ca prăbuşire interioară. Mulţi dintre ei n-au mai avut nicio speranţă, chiar foarte religioşi fiind. Cum era Aurel Vişovan ajungeau în momente în care nu mai puteau să se roage. Şi atunci rămânea “fereastra poeziei”. Unii nu puteau scrie şi pentru că în unele celule erau infiltraţi oameni de-ai gardienilor. Nu mai aveau încredere nici în cei mai apropiaţi camarazi pentru că unii au cedat promiţându-li-se că vor fi eliberaţi dacă devin delatori, informatori, gardieni, torţionari. Astfel “reeducaţi” erau puşi să-şi bată foştii camarazi şi chiar au fost cazuri în care tată şi fiu au fost puşi să se bată.
De ce au fost închişi tinerii, elevii şi de ce s-au împotrivit regimului? Pentru că mulţi au văzut că vin ruşii şi au văzut ce fac soldaţii ruşi: tăiau burţile femeilor gravide, ucideau, violau etc. Şi atunci şi-au dat seama că un popor ca şi ruşii, cu o asemenea cruzime, nu poate să ne aducă nouă nimic bun. Erau convinşi că împotrivindu-se regimului fac ceea ce-i bine pentru neam, şi au făcut asta.
Spune-mi povestea Doamne şi încurcă-mă Încleştat în amurg Prin oase-mi trece-un crivaţ siberian La auzul acestor vorbe E greu să ştii că nu mai vine libertatea Toţi avem libertatea de-a trăi Un cer întunecat fără stele De parcă-aş întelege iubito, să-mi lipsesti eterno Înfrânt să mor de-atatea ori Închisoarea-i un blestem Soarbe viaţa din mine şi-alinăţi durerea Credinţa-mi stă în tine Doamne O dragoste pierdută în ceasul morţii
Notă: La întâlnirea din 27 ianuarie n-am ratat ocazia să nu facem şi un experiment liric. După ce s-a vorbit pe tema "Poezia închisorilor", invitat Ioana Lucăcel, a circulat prin sală o coală de hârtie. Toţi cei prezenţi au răspuns provocării astfel încât fiecare a scris câte un vers după care a înfoit foaia. La sfârşit a ieşit "un fel de poezie" semn că toţi am reuşit să intrăm în rezonanţă după povestea despre "Poezia închisorilor". (interesant este ca are cursivitate)
Probabil nicio instituţie care se respectă n-a ratat în 15 ianuarie să-l omagieze pe Eminescu. Cavnicul a avut însă ceva aparte.
Profesorul Crina Borcut sprijinită de întreaga catedră de limba română şi comunicare din Liceul Cavnic au reuşit să organizeze a doua ediţie a Colocviilor „Reverberaţii eminesciene”. Evenimentul nu s-a limitat doar la discuţii şi momente artistice ci a reuşit să insufle celor prezenţi pe lângă emoţiile de rigoare şi trăirile unei competiţii de anvergură. Asta pentru că la Cavnic s-au reunit reprezentanţi din 11 licee maramureşene, peste 20 de profesori şi peste 40 de elevi. Tinerii s-au întrecut în trei concursuri: creaţie; interpretare şi critică literară; artă plastică. Printre invitaţii care au dat greutate manifestării îi putem aminti pe prof. dr Terezia Filip, prof. dr. Daniela Sitar Tăut, prof. drd Valeria Bilţ şi nu în ultimul rând redactorul şi scriitorul Nicoară Mihali.
Despre calitatea creaţiilor „născute” la Cavnic nu vă spunem foarte multe, lăsându-vă surpriza să le puteţi găsi adunate într-o carte ce va fi editată cu sprijinul lui Nicoară Mihali (ce va ajunge şi în liceele maramureşene), fie în revistele şcolare, fie pe blogul Cenaclului Acrostih (filiala Cavnic) la adresa http://acrostihcavnic.blogspot.com/. În condiţiile în care la a doua ediţie s-a reuşit implicarea a 11 instituţii de învăţământ, iar colocviile vor deveni o tradiţie, vă puteţi da şi singuri seama că în câţiva ani evenimentul nu numai că va fi unanim recunosut drept una dintre cele mai importante manifestări culturale din judeţ, dar va putea să apropie cu succes oameni de valoare şi din alte judeţe şi de ce nu, chiar şi din străinătate.
În final vă mai spunem că pentru reuşita Colocviilor de la Cavnic au colaborat reprezentanţi din liceele şi colegiile: „C.D. Neniţescu”, „Vasile Lucaciu”, „Mihai Eminescu”, Sanitar, „Emil Racoviţă”,Seminarul Teologic ortodox, Liceul de artă din Baia Mare, „Petru Rareş” din Târgu Lăpuş, „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmaţiei, „I. Buteanu” din Şomcuta Mare şi bineînţeles Liceul Cavnic. (ştire apărută în Gazeta de Maramureş)
Notă: Andreea Petric ne-a trimis în "laboratorul Acrostih" o poezie. La prima vedere, poezia "parcă" vroia să transmită ceva, doar că Andreea a explicat lucrurile atât de mult încât mesajul era aproape pierdut. Aşa că am început să tăiem la propriu din cuvinte. Urmează ceea ce a rămas din poezia Andreei, iar ceea ce-i în paranteze sunt variantele elementelor de legătură propuse de noi pentru a da sens:
Mi-ai spus odată Albastru (şi) spargere de valuri (pe atunci în) pielea ta (puteam) să-mi înfăsor trupul gol (şi) resturile să le pot aduna într-o palmă de copil
Fiecare din cei prezenţi la Întâlnirea ACROSTIH din 9 decembrie 2008 a scris pe o bucată de hârtie "un fel de vers". De parcă cineva ar fi potrivit lucrurile, după ce s-au adunat bileţelele a ieşit asta:
Doamne mi-e dor Ce frumos e să iubeşti La început e lumină, la sfârşit e lumină, dar la mijloc e întuneric Se uită luna la mine buimacă Trei cuvinte Soare de diamante Aştept să ningă Alături de îngeri Paşii se aud încet La şcoală vin cu drag Cântând a bucurie Îmi plac poveştile deştepte Copacii au îngheţat Şi dacă frunza moare singurică Încerc să impun artei să mă stăpânească
Luna - îmbrăcată într-o rochie de mireasa rogvaivă. Luna - cerne amintiri peste pavajul minţii noastre.
Luna împrăştie praf de stele peste goliciunea cerului. Luna parc-a cernut nori amestecaţi cu petice de cer.
Stăm şi admirăm creaţia divină.
Dar un stranut dumnezeiesc împrăştie norii ce se-agaţă de firul violet al rochiei de mireasa rogvaive.
Iubito? Acum e rândul nostru să umplem jumătatea nudă a cerului. Restul.... e mister.
Filtrul Acrostih (aceeaşi poezie a lui Andrei Moldovan, doar că s-au scos cuvintele "de umplutură". Exerciţiu liric pentru a se vedea că după ce termini o poezie, dacă te debarasezi de unele cuvinte "balast" poţi avea surprize):
nu îţi spun ce-nsemni pentru mine pentru că îmi eşti strugurina sufletului
nesătulă privirea te-a arat de jugul hieruvimilor.
în rochie de mireasă cerne-mă sau împrăştie praf peste mine ca o creaţie divină
dacă vrei fii strănut dumnezeiesc şi agaţă-te de noi
chiar nu stiu ce să zic în ultimul timp poezia se scrie când simţi nevoia iar acum problema e că trebuie un mesaj către iubită
exerciţiu liric:
mi-ar fi trebuit timp să-ţi întorc pe dos creierul grafitului poate nu mai vreau să mă întorc spre tine nu mă merit şi dacă te-aş vrea caninii poemului ne-ar răsuci să doară să mă iubeşti să nu ne iubim
A început şi în Cavnic seria întâlnirilor culturale ACROSTIH. Povestea a început acum 4 ani în Baia Mare, iar din 9 decembrie 2008 ACROSTIH s-a extins şi-n Cavnic.
Sincer, n-am crezut că ceea ce s-a închegat iniţial ca un simplu experiment cultural va reuşi să ardă la foc mocnit şi să reziste. Deşi nu se doreşte a fi un „fenomen de masă”, Cenaclul ACROSTIH şi-a câştigat recunoaşterea prin faptul că tinerii care activează aici au dus numele ACROSTIH în reviste de cultură, tabere de literatură, concursuri naţionale de poezie sau diverse evenimente culturale.
Proiectul ACROSTIH este pur şi simplu O ALTERNATIVĂ CULTURALĂ NONCONFORMISTĂ, o rampă de lansare pentru tineri, atelier de creaţie şi nu în ultimul rând „altceva” pentru cei care încearcă să se apropie de fenomenul cultural.
De ce ACROSTIH la Cavnic? Simplu! Eu sunt din Cavnic şi am văzut că şi aici se simte nevoia de ceva nou. Întâlnirile ACROSTIH vor continua şi în Baia Mare iar dacă ne va ajuta Dumnezeu ca povestea să găsească rezonanţă şi-n alte localităţi va fi foarte simplu ca tinerii cu preocupări comune să se cunoască astfel încât Maramureşul să continue să fie o forţă pe plan cultural.
Nu sunt cuvinte mari. Şi spun asta pentru că am întâlnit tineri despre care mulţi spun că au un potenţial extraordinar. Iar ACROSTIH nu face decât să le ofere acestora posibilitatea să se manifeste artistic.
