A început şi în Cavnic seria întâlnirilor culturale ACROSTIH. Povestea a început acum 4 ani în Baia Mare, iar din 9 decembrie 2008 ACROSTIH s-a extins şi-n Cavnic.
Sincer, n-am crezut că ceea ce s-a închegat iniţial ca un simplu experiment cultural va reuşi să ardă la foc mocnit şi să reziste. Deşi nu se doreşte a fi un „fenomen de masă”, Cenaclul ACROSTIH şi-a câştigat recunoaşterea prin faptul că tinerii care activează aici au dus numele ACROSTIH în reviste de cultură, tabere de literatură, concursuri naţionale de poezie sau diverse evenimente culturale.
Proiectul ACROSTIH este pur şi simplu O ALTERNATIVĂ CULTURALĂ NONCONFORMISTĂ, o rampă de lansare pentru tineri, atelier de creaţie şi nu în ultimul rând „altceva” pentru cei care încearcă să se apropie de fenomenul cultural.
De ce ACROSTIH la Cavnic? Simplu! Eu sunt din Cavnic şi am văzut că şi aici se simte nevoia de ceva nou. Iar pentru asta am fost susţinut şi încurajat (să fac un pas în plus de la simpla idee) de profesorul Crina Borcut.
Întâlnirile ACROSTIH vor continua şi în Baia Mare iar dacă ne va ajuta Dumnezeu ca povestea să găsească rezonanţă şi-n alte localităţi va fi foarte simplu ca tinerii cu preocupări comune să se cunoască astfel încât Maramureşul să continue să fie o forţă pe plan cultural.
Nu sunt cuvinte mari. Şi spun asta pentru că am întâlnit tineri despre care mulţi spun că au un potenţial extraordinar. Iar ACROSTIH nu face decât să le ofere acestora posibilitatea să se manifeste artistic.
De la inceputurile veacurilor Chiar si in fata romanilor Ostasii nosti dobandit-au Mari succese-n batalii Acestia sunt ROMANII! Si atunci cand se credea ca dusmanul va izbandii, Un mintut de greseala, si el a fost invins! Viteji de altadata,
TREZITI-VA! Acestia sunt ROMANII! Curajosi, fara frica, doar cu cea de Dumnezeu Cine a biruit armata germana de la Bucuresti? Cine?! Nu ROMANII, dragii nostri frati? Noi am fost singurul popor care biruit-au soldatii lui Suliman Care s-a pastrat independent fata de Inalta Poarta Sa nu ne lasam in fata dusmanilor, sa nu-i lasam sa ne- nrobeasca! La Stalingrad, Heinrich von Paulus i-a dezamagit pe nemti, Dar noi nu! Chiar daca au fost luati mii si mii de prizonieri, Noi nu ne-am rasturnat ca un lemn precum Wehrmarcht-ul! Insusi regele Mihai ne-a felicitat chiar si pentru putina victorie Lui nu i-a fost rusine de armata sa Fiti curajosi, dragi ROMANI, Rasplata va este aproape! In ziua de azi ne plecam capetele in fata necazului Ne multumim cu gandul ca nu putem Asa e mult mai simplu! Dar NU! Trebuie sa luptam contra necazurilor!! Cand credem ca nu mai avem nici o sansa, o speranta Ne lasam cotropiti de rau. Acum, acestia sunt romanii... Fara ruga-nencetata catre Dumnezeu Nici o pietricica nu se va clinti Dar totusi, Aveti curaj si fiti sarguinciosi Si asa necazurile nu vor mai fi un obstacol! Fiti ROMANI cu adevarat Fiti fara teama, neaparat! Acestia trebuie sa fie ROMANII!!!!!!
efemeră mi-era re-naşterea zilnică alături de tine, şi nu era nevoie de hotărâri silnice de dor să ucidem iubirea pentru a-i da viaţa veşnică acum hai să ne trăim singurătatea
rugă
mai dă-mi, Doamne, un suflet! că nu mai am unde s-o îngrămădesc pe fiecare centimetru pătrat al păcatului meu.
Cu părere de rău trebuie să anunţ suspendarea întâlnirilor Acrostih pe termen nedeterminat. Am avut mai multe încercări de a reînchega un nucleu cultural în Cavnic, dar m-am izbit de zidul dezinteresului. Am conştiinţa împăcată că "măcar am încercat". Majoritatea celor care au frecventat până acum întâlnirile Acrostih de la Cavnic au terminat liceul şi nu mai sunt în zonă. Cine ştie, poate la un moment dat, lucrurile se vor reaşeza. Am decis să nu şterg acest blog pentru ca cei interesaţi să poată vedea ce s-a făcut până acum la Cavnic.
Vineri, 9 octombrie a avut loc o întâlnire Acrostih la Cavnic. S-a închegat un prim experiment literar: fiecare din cei prezenţi a scris câte un vers. Iar după ce s-au adunat "rândurile" a ieşit asta:
În cadrul întâlnirii din 9 martie, această poezie a fost rescrisă în următoarele variante:
1.
te dezbrac de rimă
tulbure
capriciu feminin
dezmăţ urcat
spre carnagiul
a). Zeilor
b). Cuvintelor
2.
minte-mă
tulbure
acum ascut verbul
lovit
în rime
Roxana a propus spre discuţie o altă poezie:
Privesc prin ceaţă
Zăresc marea
În valuri
Ascunde cristale.
Găsesc visuri
Furate de zare
Albite de vreme
Mijlocul mării
Scufundă durere
Reflectă putere
Pentru asta, în cadrul atelierului de creaţie s-a propus următoarea variantă:
prin
ceaţă te ascund
cristalul Dumnezeului nostru
tu vis furat
ce-mi scufunzi beţia
de-a nu mă-ntoarce la tine
Alte poezii ce s-au „născut” în urma celor discutate la Întâlnirea Acrostih Cavnic:
Ne-am coagulat Pământul
Să ne fie Golgotă
Răs-stigmat prut
Ca un bătrân soldat
Pe tancul noţiunii de neam
Prăfuit
Abreviez timpul
Să ascut mai clar ca niciodată
BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC
(notă: tema întâlnirii din 9 martie a fost Poezia patriotică, aşa că s-a încercat un exerciţiu liric „să vedem dacă noi putem scrie o poezie patriotică”)
(notă: s-a convenit în cadrul întâlnirii că dacă s-ar încerca o rescriere a acestei poezii am fi stricat-o, aşa că toţi au lăudat exerciţiul liric al lui Iulian)
Iulian ne-a făcut o mare surpriză. A aflat depre proiectul Acrostih şi a decis să ni se alăture. Ne-a trimis iniţial o poezie cu ritm şi rimă, pe care nu o publicăm aici. La fel ca toţi cei care n-au cu cine să vorbească despre poezie “s-a scăpat” şi a fost cam descriptiv, dar după ce i-am “scuturat” puţin versurile a ieşit asta (varianta propusă de atelierul de creaţie Acrostih):
leagă-mă de cuvânt şi biciuieşte-l cu tot ce-ai uitat despre noi dar spune-ţi din când în când din greşală că ţi-s drag
parcă abia acum te-ai dus şi mi se pare că “mal” şi “mâl” sunt cuvinte gemene ca noi ca tine neîntoarso
în fine acum distanţa nu se mai măsoară în iubire ci în prăpastia cuvintelor gemene “flori” şi “fiori”
N-a durat mult, şi Iulian ne-a mai propus un exerciţiu liric, în care a făcut progrese evidente:
Tu un val de caldură, o adiere prea senină
simt ca te doresc pretutindeni chiar si atunci când n-oi mai fi... te chem în vise. vreau să te văd o dată cu fiecare clipire a ochilor mei...
vreau un tablou mult prea animat şi forţat spre a fi real în care să-mi zâmbeşti doar mie; iubita mea....
Ca variantă de atelier de creaţie, i-am propus un experiment pe acelaşi text prin care se poate vedea că după ce-i scrisă o poezie, poţi să descoperi cu totul "altceva" dacă te debarasezi de unele cuvinte (care-ţi dau impresia că explicit prea mult). Iată ce-a ieşit, cu menţiunea că sunt păstrate cuvintele lui Iulian, iar ce-i în paranteze sunt propunerile pentru cursivitatea mesajului liric:
(nu-mi eşti) caldură, adierea (mea) senină
te doresc pretutindeni (putea fi simplu “te vreau peste tot”) şi (de) n-oi mai fi (o să) te chem o dată (în) ochii mei
Când simţi că mi-e frig şi vezi că-n mine-i pustiu şi-ntuneric, frământă-mi regretele-n palmele-ţi sângerande, aruncă-mă-ntr-un abis de iluzii deşarte, să mă-nnec într-o linişte oarbă şi-o armată de gânduri amorfe să-mi fie iad temporar. iar de-o să vezi că nu mai suport, să-mi fi iar verde-n suflet, să-mi impui pulsul catrenic, octetic, cum vrei! Tu... să-mi fii Creator!
Mihai Bledea ne-a trimis în "atelierul acrostih" un exerciţiu liric, o poezie cu ritm şi rimă extrem de descriptivă. Nu o publicăm, dar vrem să vă arătăm că după ce am "scuturat-o" puţin a ieşit asta:
Transcrierea discuţiei despre Poezia Închisorilor,
tema Cenaclului Acrostih din 27 ianuarie 2009, când a fost invitată Ioana Lucăcel - redactor şef adjunct la Gazeta de Maramureş:
Poezia închisorilor
Este o temă foarte vastă şi porneşte de la o multitudine de factori. Nu ştiu cât ştiţi cum arăta societatea interbelică şi nici nu vreau să vă ţin lecţii de istorie. Ca să vă imaginaţi impactul pe care l-a avut comunismul asupra societăţii interbelice vă spun doar că după Marea Unire de la 1918, România era prosperă din toate punctele de vedere: economic, social etc. Noi în momentul respectiv (că tot se pune problema cu energia şi gazele) eram principalul producător de petrol din Europa. Era o întreagă clasă socială formată în spiritul libertăţii, a valorilor tradiţionale, a culturii. Noi n-am fost niciodată o societate cu înclinaţii spre socialism, spre comunism, spre regimurile totalitare. Peste toate astea s-a aşezat dintr-o dată comunismul.
În perioada 48 – 51 probalil ştiţi că pentru comunişti cultura a fost lăsată în urmă, litertura sau arta nu erau importante. Pentru ei era importantă partea social-economică. Şi atunci s-a pornit un adevărat „genocid” împotriva culturii. Scriitorii, regizorii, actorii, toţi erau cenzuraţi. Nimic nu putea fi scris fără cenzura de rigoare a partidului. Dacă nu proslăveai conducătorul preaiubit nu puteai să publici. Nu se putea publica nimic ce putea fi interpretat ca un atentat la răsturnarea regimului.
Marii scriitori, marii oameni de cultură au fost băgaţi în puşcării. Oameni de cultură, în mare parte formaţi în instituţii din străinătate sau la şcoli de renume din ţară. Asta pentru că inteligenţa era considerată un pericol.
Pentru fiecare categorie socială au fost pregătite metode de represiune. Pentru ţărani, cei care susţineau existenţa proprietăţii private s-au format gulagurile şi lagărele de muncă. Elevii şi studenţii erau de asemenea o parte foarte importantă pentru că ligile studenţeşti au fost totdeauna importante în istoria ţării. Şi atunci pentru ei s-a format un fenomen, de care probabil aţi auzit, e vorba de Fenomenul Piteşti. Acolo a fost experimentată cea mai dură metodă de reeducare (ştergerea personalităţii umane) prin tortură.
Oamenii de valoare ajunşi în puşcării au format o adevărată facultate. Se ţineau lecţii de matematică, limbi străine, literatură etc.
Să vă imaginaţi cum era privită cultura în perioada respectivă vă spun o întâmplare. Cel mai crud torţionar era Eugen Ţurcanu. La Piteşti erau închişi oameni de elită. Cineva a scris pe zidurile închisorii „cine ştie să moară n-o să fie niciodată sclav” SENECA. Văzând Ţurcanu s-a dus în fiecare celulă şi a întrebat cine-i Seneca. A început să-i bată pe deţinuţi iar cineva i-a spus că Seneca a plecat, asta pentru a înceta chinul. Ţurcanu a dat ordin ca Seneca să fie aşteptat la poatra închisorii şi când vine să-l aducă la el.
Deţinuţii politici, în mare parte erau tineri ca şi voi. Erau în plin proces de pregătire, nu-şi terminaseră educaţia. Şi atunci se ţineau adevărate lecţii în puşcării, prin nişte metode pe care noi ni le putem foarte greu imagina astăzi. Dacă ţineai un creion sau o hârtie era considerată o infracţiune majoră. Erau duşi la „neagra”, care era o celulă de 3 pe 4, fără geam, bătea curentul pe sub uşi. Încercaţi să vă imaginaţi cum e să stai iarna într-o celulă de beton pe sub care curge apă, fără lumină, legaţi la picioare şi la mâini în mijlocul celulei, fără mâncare şi fără apă (de obicei 3 zile).
Aşa că se foloseau tot felul de metode inedite gen: lustruiau fundul gamelei cu săpun şi scriau acolo, dacă scriau pe pereţi era riscant că ajungeau tot la „neagra”, scriau poezie cu sânge pe pânză înţepându-se la deget. Majoritatea însă nu aveau cum să scrie pentru că erau descoperiţi la percheziţii. Radu Gyr (unul dintre cei mai mari poeţi ai închisorilor) povestea că pur şi simplu priveau tavanul şi-şi imaginau că-i coala de hârtie şi scriau imaginar. După ce „scriau” poeziile le transmiteau la cât mai mulţi deţinuţi fie prin semnale morse fie la rarele plimbări în curte. Niciodată poezia nu era transmisă la un singur om pentru că dacă moare şi autorul şi persoana respectivă, poezia să poată fi transmisă mai departe. Toate poeziile acestea au fost publicate ulterior prin această metodă: oamenii care au reuşit să iasă din puşcării şi le-au amintit şi le-au scris.
Au existat oameni care au fost condamnaţi la moarte pentru o poezie. De exemplu poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, a lui Radu Gyr. Aceşti oameni ajunşi în puşcării au fost o adevărată hrană spirituală pentru ceilalţi. Practic, ceea ce-i ţinea în viaţă era credinţa şi poezia. Asta le dădea speranţă şi-i ajuta să nu se prăbuşească spiritual. Asta pentru că în închisorile comuniste nu puteai nici măcar să te sinucizi. Aveau nişte replici celebre gen „n-o să muriţi când vreţi voi, o să muriţi când vă lăsăm noi”. de aceea, să nu se probuşească oamenii se legau de credinţă şi de poezie. Din această cauză, a suferinţei, foarte mulţi dintre cei închişi au început acolo să scrie poezii şi să înveţe poezii. Pentru că poezia era o formă de evadare. În felul acesta ei se simţeau liberi şi simţeau că pot să învingă regimul comunist.
Există foarte multe poezii anonime, unii le pot considera naive dar foarte încărcate din punct de vedere emoţional. Unii scriau poezii, alţii pictau, alţii confecţionau cruciuliţe din periuţe de dinţi. Pe mine m-a impresionat să văd o cruciuliţă cu chipul lui Iisus făcută dintr-un os de pui. Plus că era un efort deosebit să le ascundă să nu fie prinşi.
Oamenii care au ajuns să iasă din puşcării cunoşteau chiar 4 limbi străine, matematică, medicină şi alte ştiinţe pentru că au reuşit să ţină adevărate colocvii pe diferite teme. Ei trebuia să se supună din toate punctele de vedere gardienilor şi regimului, fiind închişi acolo, dar gândul lor era liber. Şi atunci prin poezie spuneau nişte lucruri pe care nu aveau voie să le spună. Ori poezia asta dacă reuşea să fie transmisă afară din închisoare devenea şi o mărturie a ce s-a întâmplat acolo.
Un fel de mărturie are Aurel Vişovan, care era profesor la Sighetu Marmaţiei în 48. Atunci, Ucraina a vrut să alipească Maramureşul, iar maramureşenii au încercat să se opună. Şi atunci prin diferite forme elevii s-au asociat încercând inclusiv să facă exerciţii fizice că dacă-i cazul şi vin ruşii să se poată retrage în munţi. Aurel Vişovan era pe lângă profesor şi un fel de lider spiritual. El a ajuns la Piteşti iar elevii lui au fost hăituiţi şi în final prinşi şi închişi. Ajuns la Piteşti, la un moment dat în celula lui Vişovan au fost aduşi doi copii de 9 respectiv 11 ani. Aceştia au fost botezaţi „copii generalului Franco”. În entuziasmul general că în perioada respectivă toată lumea aştepta să vină americanii, aceşti copii au auzit de generalul Franco. Văzând ce se întâmplă în ţară, că ei sunt obligaţi să înveţe la şcoală materialismul dialectic, doctrina lui Marx etc i-au scris o scrisoare generalului Franco în care au cerut ajutor. Pe plic au scris „pentru generalul Franco” şi au pus-o la poştă. Evident că scrisoarea a ajuns la securitate, copii au fost arestaţi iar unul dintre ei s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit. Aurel Vişovan are o poezie mărturie în care spune despre acest copil „ca un înger mat îngheţat”. Deci poezia era şi o formă de transmitere a ce se întâmpla acolo.
Temele generale din poezia închisorilor sunt legate evident de suferinţa lor: mizeria în care trăiau, umilinţele la care erau supuşi, torturile, foamea etc. Pe lângă toate astea era însă speranţa şi libertatea care era visul suprem. Poate şi de aceea Radu Gyr şi alţii au fost numiţi „adevăraţii sfinţi ai închisorilor”, pentru că erau un fel de duhovnici pentru deţinuţi. Pentru că ei dădeau speranţa. Unul dintre oamenii care l-au cunoscut pe Radu Gyr spunea că el e poetul „care l-a coborât pe Iisus în celulă”. Sunt mărtiurii ale unor oameni care au spus că datorită unei poezii nu s-au sinucis. Pentru că au auzit sau spus la un moment dat o poezie în care au găsit metafora sau versul care le-a dat licărirea de speranţă de care aveau nevoie. Poezia era un fel de revelaţie în care un anume vers producea declicul şi speranţa. Astfel conştientizau că nu torţionarii, nu ceauşeştii, nu securitatea nu ei sunt importanţi ci noi care murim, noi care luptăm în munţi, noi cei care luptăm pentru libertate, noi vom rămâne în istorie. Cultura rămâne pentru că face parte din structura tradiţională a românilor. Cultura este cea care eternizează lucrurile
.
Vă citesc o poezie extrem de reprezentativă pentru acele clipe:
COSTIN DACUŞ FLORESCU: Fără creion, fără hârtie (scrisă la Aiud)
Fără creion, fără hârtie
Doar cu speranţă şi credinţă,
În cea mai neagră suferinţă,
Aşa făcut-am poezie.
Cu mâinile prinse-n cătuşe,
În bezna rece şi pustie,
Aşa făcut-am poezie,
Pândit de diavol după uşă .
În foame, frig şi încordare,
În a satanei nebunie,
Aşa făcut-am poezie,
În gemete şi disperare.
În chinuite-nsângerări,
Călăi voind să mă sfâşie,
Aşa făcut-am poezie,
În nesfârşite-ndurerări.
Înmormântat de viu sub lut,
Neliniştit de ce-o să fie,
Aşa făcut-am poezie,
În dorul cerului pierdut.
Şi vers de vers şi rând de rând,
Aşteptând visul ce-ntârzie,
Aşa făcut-am poezie,
În zbuciumările din gând.
Fără creion, fără hârtie,
Doar cu speranţă şi credinţă,
În cea mai joasă umilinţă,
Aşa făcut-am POEZIE!
Radu Gyr: Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevaratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
Iar acum vă citesc poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Foamea era una din temele principale. Tot Radu Gyr zicea “şi din strămoşi parcă ne e foame”. Se spune că noi nu ne putem imagina ce efecte poate avea foamea asupra organismului. Sunt nişte lucruri la care nu ne putem gândi dar care degradează sistemul nervos că ajungi să te gândeşti numai la asta, la mâncare, la somn etc. Pentru că ei nu erau lăsaţi nici să doarmă, erau ţinuţi în aceeaşi poziţie 24 de ore cu mâinile legate la picior şi cu faţa la neon.
Erau oameni tineri 19 – 25 de ani care erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Gândiţi-vă ce însemna ca prăbuşire interioară. Mulţi dintre ei n-au mai avut nicio speranţă, chiar foarte religioşi fiind. Cum era Aurel Vişovan ajungeau în momente în care nu mai puteau să se roage. Şi atunci rămânea “fereastra poeziei”. Unii nu puteau scrie şi pentru că în unele celule erau infiltraţi oameni de-ai gardienilor. Nu mai aveau încredere nici în cei mai apropiaţi camarazi pentru că unii au cedat promiţându-li-se că vor fi eliberaţi dacă devin delatori, informatori, gardieni, torţionari. Astfel “reeducaţi” erau puşi să-şi bată foştii camarazi şi chiar au fost cazuri în care tată şi fiu au fost puşi să se bată.
De ce au fost închişi tinerii, elevii şi de ce s-au împotrivit regimului? Pentru că mulţi au văzut că vin ruşii şi au văzut ce fac soldaţii ruşi: tăiau burţile femeilor gravide, ucideau, violau etc. Şi atunci şi-au dat seama că un popor ca şi ruşii, cu o asemenea cruzime, nu poate să ne aducă nouă nimic bun. Erau convinşi că împotrivindu-se regimului fac ceea ce-i bine pentru neam, şi au făcut asta.
